Am plecat din Constanta gandindu-ma aproape cu drag la noua metafora pe care nu numai o cultivam, ba chiar incepusem sa o indragesc. Am plecat gandidu-ma la un fragment Hesse pe care o voi si adauga aici pentru a da coerenta gandurilor :
"[...] toti oamenii simt nevoia, dupa cum se pare innascuta si imperativa, de a-si imagina eul lor ca pe un intreg. Chiar daca ideea aceasta fixa le este adesea puternic zdruncinata, ea se reface neincetat. [...] Iar cand unii oameni deosebiti de dotati si cu o structura deosebit de delicata simt incoltandu-le banuiala ca sufletul lor nu e facut dintr-o bucata, cand la fel ca toti oamenii de geniu, isi infrang ideea fixa a personalitatii unitare, simtind ca sunt compusi din mai multe parti, ca un manunchi de mai multe euri, atunci nu este nevoie decat sa exprime acest lucru, pentru ca majoritatea sa ii inchida in ospicii, sa cheme in ajutor stiinta, sa ii numeasca schizofrenici si sa scuteasca omenirea de a mai auzi din gura acestor nefericiti glasul adevarului.[...] Asadar, in momentul in care un om face primul pas, dilatand acea unitate imaginara a eului sau pana la dualitate, omul acesta devine aproape un geniu, sau cel putin este o exceptie rara si interesanta. In realitate insa, nici un eu, nici chiar cel mai naiv nu este unitar, ci este un Univers de o diversitate extraordinara, o mica bolta cereasca presarata cu stele, un haos de trepte si stari, de apucaturi mostenite si de posibilitati. Fiecare individ inclina sa considere ca haosul acesta este o unitate, vorbind despre propriul sau eu ca despre un fenomen simplu, bine inchegat si conturat cu claritate, ceea ce este o iluzie necesara pe care o nutreste in mod curent fiecare om, o necesitate la fel de vitala ca respiratia si hrana"
Mi-am recunoscut ca sunt un om mai putin decat unitar, sunt o mare de substante care se transforma astfel incat indiferent de context sa para ca e UN. M-am intrebat din ce sunt alcatuita, daca ar fi sa dezmembrez fara mila UNUL, ce bucati mari as regasi in el?
Am insa aceasta tendinta ciudata de a-mi sabota descoperirea de sine asadar mi l-am luat la mine nu pe Hesse ci... pe Rushdie cu minunatul "Harun si marea de povesti"...
In Apuseni am invatat sa-mi recunosc expresia propriei identitati, oricat de complexe... M-au ajutat oamenii care aveau ceva in ochi, era acel ceva de la munte, o sclipire de intelepciune si de pace sufleteasca, o comoara pe care o poarta in ei si care eu cred ca se numeste caracter. Imi plac da, valorile pe care muntele le sadeste in om, imi place cum da la o parte aparentele pentru a putea ajunge la esenta... Ma intreb cum este sa te trezesti in fiecare dimineata in fata tuturor acelor nuante de verde - acea frumusete completa in fata careia inima se topeste, bratul cedeaza, spatele se pleaca, omul se opreste... Pe dealul cu melci le-am dat nume nuantelor - Verde Dor, Verde Emotie, Verde Seductie, Verde Prietenie, Verde Adevar, Verde Sinceritate, Verde Umilinta, Verde Inteles, Verde Cunoastere, Verde Iubire.
As vrea ca aceste cuvinte pe care le arunc in aer si le asez intr-un inteles sa poata sa exprime senzatia cand am luat in brate frasinul lui Horea, sa poti sa simt din nou viata aceea imemoriala, sa pot sa ma intorc la inceputul, sa alerg dupa UN si sa-l prind in Verde Adevar.
As vrea sa pot simti de dimineata Verde Dor precum am simtit in fata coltului Eminescu din Muzeul de Istorie Alba-Iulia. "Tara mea de dor..." se repeta printre colturile trecutului si parca ma indemnau sa imi recunosc propriul Verde Dor.
As vrea sa va invit la un ceai de Verde Prietenie, sa facem sandwich-uri impreuna si sa pornim intr-o calatorie spirituala si proaparata precum cea pe care eu si baby Elena am avut-o impreuna.
As vrea sa impartasesc Verdele Inteles de la Lacul Brazi, unde serenitatea canta mai puternic decat ploaia de septembrie.
Verde Umilinta... Sunt fericita!
No comments:
Post a Comment